Somnambuli in tramvaie
Ieri seara ma intrebam in tramvai de ce a devenit absolut inaceptabil sa interactionam in mijloace de transport in comun. Pe strada oamenii isi zambesc, se saluta cateodata, se uita in jur la pomii care infloresc, la copiii si nebuniile ce la fac insa de indata ce ne asezam intr-un autobuz, metrou, tramvai vrem imediat sa fim lasati in pace.
Ne punem castile pe urechi, ne scoatem cartea sau cursurile ramase necitite inainte de examen si ne inchidem intr-o cutiuta mica, implacabili la tot ceea ce se intampla in jurul nostru.
Recunosc ca fac parte din aceeasi categorie.
Imi pun castile pe urechi si dau volumul tare fiindca nu imi plac persoanele care isi curata gatul de flegma intr-un ritm aproape obesesiv de parca sunt pe cale sa dea nastere pe cale orala la cine stie ce monstru marin. Sau fiindca prefer sa evit varstnicii invidiosi ce gasesc o placere diabolica, pe care o asociez usor cu cea a inchizitiei spaniole de pe vremea lu’ columb, in a comenta lipsa de bun simt a tinerilor. nici liceenii nu-mi plac cei drept, dar ei oricum sar peste decibelii castilor mele cu diversele drame din viata lor.
Citesc pe fundalul ipodului fiindca nu vreau sa vad betivii care dorm cu capul in maini si lasa saliva sa le scape din gura pe podea provocandu-ti imagini de genul diminetilor din fear and loathing in las vegas. Fiindca ma enerveaza batranii care merg doar o statie dar se uita urat in ochii tai fiindca stai jos si nu le oferi locul. Oricum ti-l refuza, dar sunt atat de puerili incat considera ca-i musai fie pusi in situatia sa te refuze si sa iti dovedeasca tie si lor ca inca mai sunt in stare sa mearga o statie in picioare.
Sa nu ma intelegeti gresit, tot papagal sunt si ma ridic de fiecare data la fiecare persoana fie si cu 2 ani mai in varsta decat mine ca sa fiu sigur ca evit un eventual frustrat sexual care se apuca sa ma injure in germana fie si in gand. Prefer sa-mi zica sa stau jos si sa fac o genoflexiune degeaba ca macar imi exersez vreo 3 grupe de muschi, neincluzand muschii fetei cu care le zambesc, incurajandu-le darzenia.
Cateodata insa recunosc in metrou/tramvai/autobuz o persoana pe care intuitiv mi-o imaginez ca fiind diferita. De obicei fiindca e de sex opus, cu ochi frumosi si buze ce ascund in imaginatia mea un zambet ca o primavara de frumoasa, fiindca citeste zbor de-asupra unui cuib de cuci de ken kesey si isi misca capul si picioarele de parca ar asculta un Bob Dylan – tangled up in blue/simple twist of faith.
Mi-as dori sa fie normal sa pot sa-i spun hi! Dar stiu ca nici mie nu mi-ar placea sa vina un urat la mine si sa ma intrerupa. Ma enerveaza ca exista oameni care citesc Cosmopolitane sau Fete de la pagina 5, asculta manele si nu au nici un complex in a intra in vorba si merge la un suc la McDonalds sa discute ce si cum.
Din cauza lor fugim noi ceilalti unii de altii. Daca nu stii sa desenezi rapid un portret frumos cu pixul si sa pui numarul tau de telefon in loc de semnatura, sau daca nu are nevoie de ajutor sa ii dai caruciorul cu copil jos din tramvai nu apuci sa-i zici unei femei frumoase si inteligente nici macar un cuvant. Si oricum tot nu conteaza, ca e speriata oricum de o abordare asa de crasa in mijlocul ei de transport in comun.
Asta cred ca e si problema. Imediat ce te-ai suit in tramvai/autobuz/metrou devine mijlocul tau de transport. E comun ca se suie si altii dar e al tau ca iti place sa fii singur in el. In el recuperezi la capitolul citit, microblogging, muzica, relaxare, introspectie, organizare ganduri, verificare liste de to do-uri, liniste, relaxare, deconectare de servici, vizualizarea intalnirii cu iubita(ul) sau cine stie ce alte minuni.
E un timp mort, pe care nimeni nu ti-l cere sa-l justifici. Nimeni nu te intreaba ce ai facut pe drum. E timpul tau. Fara sa trebuiasca sa-l explici sau sa-l treci in condica. La fel ca timpul pe care il petreci asezat pe toaleta. In curand o sa apara zicale de genu: nimic nu-i mai bun decat 601-le de la motoare pana in regie. Pacat ca nu ma lasa sa bag un tutun, ca ar iesi o nebunie. :)
C
(2 votes, average: 4.50 out of 5)
Loading ...
-ro.png)
![Stop Climate Change: Energy [R]evolution](http://wanderingme.com/wp-content/themes/arthemia-premium/scripts/timthumb.php?src=/wp-content/uploads/2008/11/energy-revolution.jpg&w=80&h=80&zc=1&q=100)
Sunt de acord cu ce spui. In plus, cred ca sunt doar cateva categorii de calatori(tanarul, batranul, muncitorul etc) si fiecare are motivele proprii pentru alienare.
Muncitorii mi se par cei mai deschisi si dezinvolti in mijloacele de transport in comun, dar tocmai asta ma face sa-mi dau muzica mai tare. :)
Nu prea inteleg la ce te referi cand vorbesti de muncitori. Dar hai sa discutam. Muncitorii de care cred ca vorbesti tu sunt cei ce lucreaza in fabrici, pe schimburi, pe salarii proaste. Iar pentru ei, eu am avut intotdeauna tot respectul.
Eu mi-i aduc aminte in Bucuresti ca fiind oamenii obositi, cu cearcane, aproape dormind intre statii.
Singurii care aveau curajul sa puna la punct baietasii care fac scandal. Au un curaj in ei de parinte cum nu gasesti printre corporatisti moi si pufosi. Au ochi mai vii.
Muncitorii “tai” sunt intr-adevar demni de respect. Muncitorii mei sunt cei care beau in metrou si sunt foarte galagiosi. Deseori cu remarce sonore la adresa domnisoarelor. Intotdeauna in salopeta, intotdeauna mirositori.
cateodata posturile tale sunt atat de complete ca-mi vine greu sa ma gandesc la ceva de comentat.
circul rar cu mijloacele de transport, dar am aceea impresie ca fiecare e in lumea lui. o adunatura de oameni care se gandesc ca nu au nimic in comun (decat faptul ca se afla in acelasi timp in acelasi mijloc de transport).
castile si muzica sunt cai de izolare si mai mare, de creare a unor bariere de comunicare cu ceilalti.
eu zic sa nu incerci sa schimbi pe nimeni din cei descrisi de tine: sortii de izbanda sunt aproape nuli. totusi, atunci cand ai cea mai mica farama de intuitie poitiva asupra unei persoane: give it a try, poate asa iti gasesti cel mai bun prieten.
Nu incerc sa schimb pe nimeni. Incercam doar sa constientizez ce se intampla in jurul meu. Sa inteleg. Mi se pare ca facem asta din ce in ce mai putin.
Daca e adevarat ca mintea ni se dezvolta in functie de ce facem si gandim, mi-e frica sa imi imaginez unde ne indreptam. O sa ne ducem in curand la antropolog ca la doctor sa ne explice cum e cu societatile astea de le gasim asa de neinteles.
Cat despre cat de complet e postul, nu e deloc. Nu am vorbit de latura culturala a subiectului. In Asia, unde am mai trait, nu e la fel. Acolo daca te uiti la altcineva in autobuz o sa-ti zambeasca rusinat inapoi. Poate fiindca esti alb si i se pare ca ai ghicit ca se gandea la cat de alb poti fi.
Insa chiar ei intre ei, isi vorbesc mult mai mult, mult mai usor. Si facand asta, isi fac drumul mai scurt.
De acord cu tot ce este scris acolo…nici eu nu mai circul de multa vreme cu transportul in comun, desi uneori mi-e dor..si mi-e dor exact de fetzele pe care le vezi si pe care le ignori sau fugi de ele.
Cu toate astea e ca un cerc vicios: vrem sa interactionam dar nu o facem…continuam sa mergem cu transportul in comun si sa nu facem nimic. Un nimic cu care pierzi un zambet ce poate sa-ti faca ziua mai placuta.
Da, e interesant cum intr-un mediu in care nu ai o nisare a „audientei” preferi sa te retragi decat sa „blend in”… si e adevarat, te gandesti mai degraba la cele mai rele posibile experiente decat la ceva placut apropos de a intra in vorba cu altii in tramvai.
Eu recunosc ca ma feresc intentionat de majoritatea interactiunilor de genul pentru ca sunt destul de prezente tot soiul de specii „infame”…
Imi place sa le zambesc copiilor, altor femei, mai ales mai in varsta sau tinere mame… cred ca e “nisarea” instinctiva pe care o fac si rezulta segmentele “inoffensive”…
Am terminat de citit articolul (pus de Dreea pe FB) si m-am uitat repede sa vad cine scrie pe blogul asta, pentru ca mi-a placut tare mult – banuiesc ca imi aduce aminte de multe peripetii similare, si de o parte si de alta a baricadei :)
Si surprise surprise, Cezar! Acu ma duc sa ma uit dupa butonul de RSS…
Merci de feedback. M-am uitat si eu dupa butonul de RSS si nu l-am gasit nici eu decat in footer uitat de lume. O sa corectez situatia. :)
Sunt curios insa de peripetiile tale de partea opusa mie a baricadei.
Peripetii similare, in sensul ca au fost momente in care m-am enervat pe oameni care nu mi-au dat pace si momente in care mi-as fi dorit ca anumite persoane in acelasi mijloc de transport sa faca un pas mai aproape.
Si banuiesc ca era si mai interesant cu persoane cu care calatoreai in acelasi metrou sau autobuz in fiecare zi, luni de-a randul. Ajungeai sa stii ce citesc, ce au in garderoba, cum au dormit in noaptea precedenta, daca ies vineri seara in oras sau nu si ce conversatii poarta la telefon cu prietenii sau sefii; in fine, ajungeai sa simti ca-i cunosti.
Si totusi ramaneam in mod constant paralizati cand dadeam cu ochii unii de altii: cumva un gest de familiaritate se cerea cu insistenta facut, dar pe de alta parte cum?! Fara prezentari oficiale si politicoase, imposibil.
Dar nu stiu daca asta e neaparat un efect al unei mentalitati gen “this is my space and time, get out of it” cat poate o reminiscenta a unor vremuri in care nu puteai vorbi cu nimeni fara a fi prezentati unul altuia. Care, in zisele vremuri se intampla prin intermediul unei terte persoane, exact pentru a scapa de jena initiala si a introduce un subiect comun de conversatie. Dupa care fiecare se descurca si singur. Banuiesc ca depinde si de generatie, unii dintre noi inca ne mai amintim asemenea obiceiuri demodate.
Sincer, mi s-a intamplat si in Australia: am calatorit in acelasi autobuz aproape un an cu cineva care mi se uita in ochi in fiecare dimineata si seara, si se pleostea daca nu-i zambeam dar n-a reusit sa-si adune curajul niciodata sa zica ceva.
Concluzia mea e ca ar trebui sa reintroducem prezentarile oficiale, prin intermediar :) Sau daca nu, atunci sa trecem putin peste frica respingerii, pentru ca nu se stie niciodata. Un gest sau un cuvant onest, decent si fara fasoane inutile nu poate ofensa pe nimeni, cu atat mai putin o fiinta inteligenta and/or educata.
In ciuda faptului ca parintii spun mereu ca nu facem ce ne spun ei sa facem, se pare ca inca nu am trecut de “sa nu vorbesti cu strainii!”.
Cand ti se spune de atatea ori iti intra in reflex, in caracter poate, si nu iti mai aduci aminte de unde a pornit pentru ca nu te intrebi. Mi-ar placea ca parintii sa isi noteze cand suntem mici ce trebuie sa ne scoatem din cap cand suntem mari.
Sa-ti dea asta ca pe un cadou de majorat.
Scrii frumos iubire, da-i inainte! Ar trebui sa o faci mai des in romaneste sa ma pot bucura si eu de “zicerile” tale mai ales ca ma regasesc in ce spui. De ce se intimpla asa? Pentru ca in mijlocul de transport, oamenii se gindesc deja la ce urmeaza dupa ce se dau jos sau la ce s-a intimplat inainte de-a se urca. E daca vrei singurul loc “comun” in care esti singur si nevoia de a fi cu altii dar singur, aici ti se implineste. Nevoia de comunicare apare doar daca faci un fel de naveta si regasesti figuri zilnic. Abia atunci iti doresti, cred, sa afli mai multe despre celalalt, dar si atunci intervine bunul simt, daca-l ai, si mai bine iti creezi propia poveste, decit sa-l deranjezi din gindurile lui.
A-propos de muncitorii din metrou…de la Industriilor pana la Eroilor mi-e tare drag sa merg cu metroul pentru cel putin 2 motive:
1. sunt multi muncitori chinezi care lucreaza undeva in zona, in constructii si imi ofera privilegiul sa ii ascult, pret de cateva statii vorbind in dialect…sort of challenge combined with admiration (if they only knew, they would feel less tired, i’m sure:)
2. intr- seara, cand ma intorceam tarziu de la birou, injurand in gand un raport, singura persoana din vagon inafara de mine era un tip. De oboseala, nu mi-am dat seama ca ma uitam insistent la pantofii lui, gandindu-ma ca imi trebuie pantofi similari, de tracking. La Eroilor m-am indreptat absenta spre urmatorul metrou, apoi am primit o atingere pe umar si o carte, scrisa de el, cu dedicatie…E cel mai frumos cadou de la un strain care mi-a devenit prieten (el e celalalt Cezar:)
Frumos moment!
V-am zis eu ca doar sufletele boeme, cu talente artistice sunt in stare sa scoata ceva frumos din ei. Un portret scurt, o carte cu autograf, si o sincera apreciere a frumosului fara fasoane inutile cum zicea Ema.
De-as fi fost asa de destept in scoala sa nu fi fugit de orele de desen, literatura, muzica ca de dracu.
Noapte buna! Cezar
Se pare ca nu trebuie sa fii tare boem sa scoti ceva frumos…
Obesrv ca la mine se creeaza un pattern cu metroul si experientele ciudate (in a good sense of the word) si asa cum iti spuneam mai devreme, mi se reconfirma faptul ca sunt magnet de ciudatenii…
Azi de dimineata am urmat traseul clasic: urcat in metrou, asezat pe unul din locurile libere, scos Freakonomics din geanta cu speranta ca la a 2-a lectura voi avea vreo revelatie ce va indeparta definitiv conceptul asta indus de criza…
Odata asezata, ma trezesc ca un batranel langa mine ma intreaba foarte serios: “Credeti ca avem loc amandoi pe banca asta?”..
Eu imi reconsider granitele scaunului, ma uit daca as fi putut cumva sa-l ating, imi amintesc ca la ultima cantarire aveam tot 50 de kg, ca atare ma pufneste rasul si ii raspund ca daca mai slabim amandoi putem aseza relaxati un elefant intre noi…
De la Obor la Crangasi mi-a povestit ca are 73 de ani, ca e de 15 ani la pensie si ca se simte singur. Ia metroul in fiecare dimineata pe aceeasi ruta si incearca sa intre in vorba cu cate cineva (asta e alternativa lui la Yahoo Messenger, va dati seaama…). A fost candva pe o pozitie de conducere intr-o firma importanta, se considera “muncitor cu gura”. Imi spune ca ii place sa faca haz de orice si imi povesteste cum i-a spus unei colege ca are ceva pe fundul cartonului de oua, ca femeia a intors cartonul sa vada ce e si a facut ouale omleta…
E haios si am ajuns la Crangasi si imi multumeste gentil pentru companie.
Maine iau metroul la aceeasi ora, pe aceeasi ruta…and I guess I’ll never stop riding the subway:).